🇷🇴 Câte vieți trăim până când suntem mulțumiți de a noastră?

De câte ori ne încălțăm cu adidașii, cu bocancii, cu pantofii de piele sau cu șlapii celui care credem că vrem să fim, înainte să ne dăm seama că de fapt ne-am născut desculți? De câte ori ne supărăm că acei pantofi trebuie lustruiți din nou în loc să ne plimbăm degetele prin nisipul cald, chiar și cu riscul de a ne lovi de un ciob?

Fiecare drum umblat, desculți sau nu, reprezintă o infinitate de alte drumuri ale căror uși ni s-au închis pentru totdeauna. Dar oare au existat ele cu adevărat vreodată? Oare s-a obosit cineva să le picteze ca pe o realitate cu adevărat posibilă în afară de noi înșine, în interiorul minților noastre? Până la urmă acolo e cam întuneric și orice gând poate să facă lumină mult prea ușor.

Fiecare alt „eu” care nu s-a realizat nu e nimic mai mult decât un produs al minții mele, deci în final și-a găsit și el existența undeva. Orice faptă bună sau rea, orice intenție, orice gând altruist sau egoist, orice lucru care s-a materializat sau nu, nu fac un om „bun” sau „rău”, nu ucid un alt „om” care ar fi putut fi, ci îi întăresc existența celui care le-a trăit (sau nu).

Deci câte vieți trăim până când suntem mulțumiți de a noastră? Poate una. Pentru că una e tot ce primim, împreună cu o foarfecă, un ac și o ață, ca să adunăm povești.