🇷🇴 Dacă cerul ar avea tavan?

E în natura noastră să ne dorim să ajungem mereu cât mai sus. Dar dacă viețile noastre ar avea loc doar pe orizontală? Dacă cerul, așa cum îl știm, ascunzând în spatele său universul înstelat și infinit, ar fi inlocuit cu o barieră opacă, un tavan alb sau negru sau orice culoare imaginabilă sau chiar inimaginabilă?

Paul Bowles spunea că „cerul ascunde noaptea din spatele lui, ocrotește pe cel de dedesubt de oroarea de deasupra”. Să fie oare așa? Suntem noi mai fericiți neștiind ce se află „în spatele” cerului? Și dacă da, un zid care să îi țină locul nu ar fi dezirabil? Un zid care să înlăture orice indiciu vizual despre existența unui gol infinit din spatele său? Ar fi mai bine să trăim închiși într-o lume perfectă, unde potențialul răului nu există?

Limitând această existență a răului, renunțăm și la ideea binelui, a sacralității. Binele nu poate exista ca un concept de sine stătător. Nu poate fi „bine” fără să știm ce se întâmplă când acesta lipsește, la fel cum nu poate exista lumina fără întuneric, nici iubirea fără indiferență sau viața în afara morții. Existența însăși nu ar mai avea rost, deoarece am renunța la modul de a o cuantifica.

O societate în care totul doar este, dar nimic nu „ar putea fi” este una în care stelele viselor au fost înlocuite de cărămizile realității.

Locul cerului rămâne deasupra noastră. Rolul său este de a ne face să visăm, de a menține vie speranța că putem crea un viitor mai bun, știind totuși că echilibrul nu poate avea loc fără ca balanța să aibă ceva în ambele brațe.