🇷🇴 Neuronii unei rețele

Oare fericirea și suferința umană sunt doar rezultatele propagării unor impulsuri electrice prin neuroni? Și dacă da, oare pericolul curentului electric nu este doar acela de a ne supraîncărca emoțional, de a ne aduce de 50 de ori pe secundă în punctul în care nu mai putem face față trăirilor noastre interioare?

Ne place să credem că inteligența artificială se reduce la a lua o decizie dacă rezultatul unor înmulțiri este suficient de mare. În același timp preferăm să credem că sursa ei de inspirație, mintea umană, are un proces dependent numai de ea însăși și căruia îi poate aduce oricând modificări în mod conștient.

Intuiția noastră ne zice că această concluzie este normală, până la urmă diferența de complexitate dintre inteligența naturală și cea artificială este uriașă. Dar dacă diferența este una de complexitate, înseamnă că un agent care ia decizii simple este mai puțin liber decât altul care decide într-un mod complex, bazându-se pe valori morale și norme sociale?

Dacă da, pare că devenim mai liberi odată cu constrângerea contextului în care putem lua o decizie. Pare că liberul arbitru își limitează prin simpla-i existență scopul. Am putea, deci, elibera un agent de inteligență artificială înzestrându-l cu un set de valori morale și cu șansa de a cunoaște fericirea, în același timp punându-i pe umeri povara grijilor și a fricilor ce ne caracterizează. Atunci ar fi și el, precum creatorii săi, liber să iubească și să sufere, să fie mulțumit sau nu de deciziile pe care le ia.

Dar dacă nu? Dacă diferența de complexitate nu este suficientă pentru a ne distanța de lipsa de intenție a unei inteligențe artificiale? Suntem și noi oare niște mașinării deterministe ceva mai complexe? Poate muzica pe care o ascultăm în timp ce scriem un mesaj este singura care face diferența dintre un „te iubesc” și un „lasă-mă în pace”, dintre un „2 + 2 = 4” și un „o las pe mâine”, în funcție de cum s-au multiplicat notele muzicale cu celelalte gânduri ale noastre.