🇷🇴 Omul
Omul care veșnic combină gândurile și ideile altora, care le citează neobosit și care își tatuează acele citate ale lor crezând că dacă le combină suficient de mult vor deveni în final ale sale.
Nu. Nu sunt gândurile sale. Probabil nu erau nici ale titanilor din gurile (sau paginile) cărora le-a auzit (sau citit) prima dată. Și ei la rândul lor au trecut prin acest proces de a-și găsi eul cosând bucățică cu bucățică idei ale altor titani chiar mai mari decât ei. Aceste gânduri nu sunt în fapt ale nimănui. Ele doar… sunt.
Și în această cascadă de preluare, de adaptare și de asumare a gândurilor, ele își pierd forma inițială. Ele devin simple proiecții ale lor, pline de sângele înțepăturilor de ac, pătate de interpretarea celor de dedesubt care cred că au descoperit adevărul prin acest proces distructiv.
Și atunci, cine sunt eu? Sunt puțin Camus, puțin Kafka, puțin din Orwell, Heller, Hesse, Jordan Peterson și cu o mică ezitare interioară, sunt puțin și din Silviu Gherman sau Mr. Bean. Dar ei cine sunt? Și ei sunt doar combinații ale altor persoane care au avut norocul sau ghinionul de a păși pe acest pământ înaintea lor. Urmând acest șir în ordine inversă, nu ajungem oare la un singur gând? Nu suntem toți doar proiecții pe un alt număr de dimensiuni ale aceluiași gând primordial, mult mai simplu decât interpretările și frământările noastre din cauza pierderii informației când am făcut acea proiecție?
Probabil. Probabil că astfel, pe măsură ce încercăm să aflăm mai mult adevărul, întorcându-l pe toate părțile și adaptându-l sistemului nostru existent de credințe, ne îndepărtăm mai mult de sensul său real. Poate el trebuie doar să fie și nu să fie înțeles, poate trebuie cunoscut luciferic și nu paradisiac. Poate trebuie să ne frământe prin misterul său dulce și nu să fie definit prin formulele noastre reci și sterile. Poate E = mc2 e doar un alt mod de a spune că azi pari plin de energie sau y = x2 înseamnă „ai un zâmbet minunat”, dar adevărul este că „adevărul” în orice moment nu ne încălzește precum o figură de stil, o mânjire a pânzei realității cu pensula minții noastre, reușește să o facă la momentul potrivit.
Poate tocmai acest adevăr universal de la care lumea a început să se învârtă este că el însuși nu există. Poate există numai figurile de stil care apar pe parcursul căutării sale.